VIATA SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV

      Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuți și mai îndrăgiți sfinți ai Bisericii Ortodoxe. Încă din vremea vieții sale mii de pelerini se îmbulzeau către mănăstirea Sarov pentru a-l vedea. La 70 de ani după adormirea sa întru Domnul dragostea față de el se înrădăcinase atât de mult printre credincioșii ruși încât sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfântului.

Sfântul Serafim de Sarov – Viața

De copil, s-a afundat în scrierile și în slujbele bisericii. A început viața monahală în mănăstirea Sarovului, la vârsta de 19 ani. După opt ani petrecuți ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah.

      Curând dupa aceasta, împlinind 16 ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuță din desișul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câțiva kilometri de mănăstire.

      Aici și-a făcut o gradină de zarzavat și a adus doi stupi, iar ziua și-o petrecea muncind, în rugăciune neîncetată și citind Noul Testament cu precădere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile și alte nevoințe. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, obișnuia să plece din chilia sa seara și, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineața se întorcea la chilie și priveghea pe o alta piatră, toata ziua. Această nevoință a ținut-o sfântul vreme de o mie de zile și o mie de nopți.

      Sfântul Serafim a petrecut trei ani în zăvorâre, în tăcere desăvârșită. În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că Sfântul primește bani de la oameni, au gândit să-l prade. Deși era în putere (46 de ani) și ar fi putut opune rezistență, Sfântul Serafim și-a încrucișat mâinile pe piept și le-a zis: “Faceți ce vreți“, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l abia viu. Nu au găsit decât o iconiță și niște cartofi. Sfântul a fost aflat a doua zi, plin de sânge, de niște părinți, care l-au dus la mănăstire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor și Maica Domnului i s-a arătat și l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.

      Supunându-se cererii Stareților (Bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în 1810, continuându-și însă viața în rugăciune și zăvorâre tăcută pentru încă zece ani. În 1825 s-a întors la chilia sa din pădure, unde primea mii de pelerini din întreaga Rusie. Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere și povață. Sfântul întâmpina pe oricine venea la el cu o închinăciune, un sărut duhovnicesc și cuvintele urării pascale “Hristos a Înviat!”. Îi numea pe toți “bucuria mea”. El era binecunoscut pentru afecțiunea maternă pe care o arăta tuturor celor care veneau la el ai sinceritate. Dând sfaturi unui viitor stareț îi spuse acestuia: “fii ca o mamă și nu ca un tată față de frați”. Acest mare sfânt își revărsa dragostea dumnezeiască către toți cei care îl vizitau, țărani și nobili, mireni și mirence, monahi și monahii. Simpla sa prezență îi întărea, îi înveselea duhovnicește și îi vindeca. Câțiva dintre fiii săi duhovnicești au fost binecuvântați sa vadă o mai mare strălucire a sfântului în Duhul Sfânt. Ei povestesc faptul că chipul său era atât de plin de strălucire încât era imposibil să-I privești. Învățătura sa cu privire la țelul vieții creștine – dobândirea Duhului Sfânt – a fost oferită într-un astfel de moment de strălucire. El ne descrie și felul în care se dobândește acest dar al lui Dumnezeu: prin sfânta ascultare monahală și prin asceză severă.

      În data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucișate pe piept în fața icoanei Maicii Domnului…

Sfântul Serafim de Sarov – Scopul vieții creștine

      “Rugăciunea, postul, privegherea și toate celelalte practici creștine, nu constituie scopul vieții noastre creștine. Deși este adevărat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui țel, adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni și toate faptele bune săvârșite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Țineți minte vorbele mele, numai faptele bune săvârșite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârșit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viața viitoare, nici harul Domnului în viața aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu adună cu Mine risipește” (Luca 11:23). Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuși socotită bună. Scriptura spune: “În orice neam cel care se teme de Dumnezeu și face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).”

Sfântul Serafim de Sarov – Despre tăcere

      “Preacuviosul Varsanufie ne învață că precum corabia pe mare înfruntă furia valurilor și a furtunilor și ajungând la taramul liniștit nu mai este supusă pericolului, rămânând nevătămată, tot așa și călugărul, cât se află printre oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri supărătoare, iar când stăruie în tăcere, n-are de ce se teme.

      Tăcerea deplină este crucea pe care călugărul trebuie să-și răstignească patimile, plăcerile, gândurile. Adu-ți aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri și defăimări a îndurat înainte de a fi răstignit pe Cruce. Așa și noi, fiind doar în tăcere deplină, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfințeniei desăvârșite. Căci spune Apostolul: “Cu El vom suferi și cu El ne vom preamări. Altă cale nu există. Cel care a ales starea tăcerii depline trebuie să stie cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca inima lui să nu se abată către altceva.”

Sfântul Serafim de Sarov – Dobândirea harului

      “Dobândește harului Duhului Sfânt și prin practicarea celorlalte virtuți, de dragul lui Hristos. Fă negoț duhovnicesc cu ele; fă negoț cu acelea care îți aduc profitul cel mai mare. Strânge capital din belșugul harului lui Dumnezeu, adună-l în banca cea veșnică a lui Dumnezeu, care îți va aduce dobânda nematerialnică, nu patru sau șase procente, ci sută la sută pentru o rublă duhovnicească, și chiar nesfârșit mai mult decât atât. De pildă, dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; dacă postirea îți dă mult din duhul lui Dumnezeu, postește; dacă milostenia îți dă mai mult, fă pomeni. Măsurați fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel.”

Sfantul Serafim de Sarov – Despre tristete

“Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare și supărare, neputând să se roage cu stăruința cuvenită și neputând să se îndeletnicească cu citirea scrierilor sfinte cu atenția necesară. Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de liniște și blândețe în comunicare cu frații obștii, căpătând o repulsie față de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de tristețe și mâhnire devine bezmetic, frenetic și nu poate să primească liniștit nici un sfat bun și nici nu poate să răspundă cu blândețe la întrebările adresate. Călugărul ce are un astfel de suflet afectat, evită oamenii, considerându-i vinovați de tulburarea să și nu înțelege că de fapt pricina bolii sufletului său se află în interiorul său. “Tristețea este ca un vierme pentru suflet, ce-și roade mama care l-a născut.” Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-și înalțe mintea către contemplarea de Dumnezeu și nici să săvârșească o rugăciune curată, înflăcărată. Cine a biruit patimile, acela va birui și tristețea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de cătușele mâhnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea feței, așa și cel împătimit este cercetat și stăpânit de tristețe. Cine iubește pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care urăște pacea întotdeauna este trist. Precum focul curăță aurul, așa și tristețea după Domnul curăță sufletul de păcate.

Sfântul Serafim de Sarov – Harul este lumina

“Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfântului Duh că rasplata a dreptei credințe în Iisus Hristos, chiar dacă, din pricina slăbiciunii omenești, sufletul său ar muri pentru vreun păcat sau altul, totuși nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos “Care ia păcatul lumii” (Ioan 1:29), și dăruiește fără de plată har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi și omenirii întru Dumnezeu-omul, se spune în Evanghelie: “Întru El era viață și viața era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); și mai apoi: “Și lumina luminează în întuneric; și întunericul nu a cuprins-o niciodată.” (Ioan 1:5). Aceasta înseamnă că harul Sfântului Duh, care ne este dat la botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în pofida căderii omului în păcat, în pofida întunericului care ne înconjura sufletul, nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumina dumnezeiască (care a existat din vremuri străvechi) a meritelor de neprețuit ale lui Hristos. În cazul lipsei de pocăință a păcătosului, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: “Avva, Părinte! Nu fii supărat de această lipsă de pocăință până la sfârșit (al vieții sale).” Apoi, la trecerea păcătoșilor pe calea pocăinței, șterge pe deplin toate urmele păcatului din trecut și îl îmbracă, încă o dată, pe fostul păcătos, într-un veștmânt al nestricăciunii, țesut din harul Sfântului Duh. Dobândirea acestuia este scopul vieții creștine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.”

Troparul Sfantului Serafim de Sarov

           “Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugăciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugam ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Parintele nostru.”

* * * * *

Și-a dăruit viața în totalitate lui Dumnezeu

După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraica înseamnă “înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfințit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot și a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât și material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură data în trecere. După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viață de pustnic în pădurea ce înconjoara Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere și tăcere deplină: “Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneste cu toate patimile și poftele sale.”

A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârsit

“Dobândește spiritul păcii și mii de suflete se vor salva în jurul tău.” În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit “Muntele Athos”. Acolo își petrecea timpul în rugăciune și citirea scrierilor sfinte. “Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greșelile. Dar de îndată ce Adevarul va umple sufletul omului, învățăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu și nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.”

Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puțin, în afară de miercuri și vineri când ținea post negru. Din prima duminică a postului mare ținea post negru până sâmbătă, când primea Sfintele Taine. “Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat și ușor, viața lăuntrică se elevează, apar revelații minunate, influențele exterioare nu mai sunt simțite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer și se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.” “Rugăciunea și postul, interiorizarea și stăpânirea perfectă a simțurilor ridică sufletul spre Împărăția lui Dumnezeu.”

Dormea foarte puțin și în poziții care să nu-i permită să doarmă prea mult: așezat cu genunchii la piept și rezemat de perete, în genunchi și sprijinit pe coate, ghemuit pe bușteni și pe saci cu pietre.

Avea întreaga atenție și întreaga să ființă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemișcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut și Alexandru, care locuiau și ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplație se retrăgeau în liniște că să nu-l deranjeze.

Pentru că singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu față la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voința Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinați, blocând orice acces.

Îl mai vizitau doar păsările și animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopții și așteptau că el să-și termine rugăciunea, dupa care le hrănea cu pâine. Maica stareță a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: “Fața marelui părinte era minunat de luminoasă și veselă având o strălucire îngerească.” Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puțina pâine care se afla în traistă să poate hrăni atâtea animale. “Întotdeauna se găsește destulă pâine în traistă.” i-a răspuns liniștit Părintele Serafim.

Una dintre formele de asceză pe care și le-a impus a durat o mie de zile și o mie de nopți, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puțin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniță săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: “Doamne, miluiește-mă” .

Care era rezultatul ascezei? Ceva mai prețios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. “Of, daca ați ști ce bucurie și dulceață îl așteaptă în Rai pe un suflet drept! Ați fi de acord să îndurați în aceasta viață toate necazurile, persecuțiile și umilința cu mulțumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieții am fi bucuroși să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cereasca pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”

A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalți oameni

La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement și Sfântul Petru, și i-a permis să renunțe la retragere, îndemnându-l sa-i primească pe toți cei care-l căutau. Oaspeții săi se înmulțeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 și 2000 de oameni zilnic.

El era tot timpul umil, bucuros și deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupești și sufletești prin rugăciune și prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simțeau dragostea lui nemărginită și blândețea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiță a spus despre el: “Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca și noi!”

Ușa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Își saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: “Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îți regretau greșelile. Blândețea să extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilința sa îi smerea pe cei orgolioși, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toți chilia să era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era că o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieții.

Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: “De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie față de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaștri că cerul, părul îi era alb și îi atârna pe umeri.(…) În ciuda sentimentului de aglomerare și dezordine, aerul din cămăruța sa era de o puritate absolută.”

Și încă o relatare: “Părintele Serafim deschise ușa și zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să ma așez pe prag, în timp ce el însuși se așeză pe podea față în față cu mine, ținându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând și chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea față de aproapele său. Eu stăteam în față lui într-o stare de negrăită bucurie.” După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puțin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet și pentru totdeauna.

Avea darul profeției, al clarviziunii și al vindecărilor miraculoase

El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă și știa să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea și mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinței lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.

A vindecat multi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi “puțul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în “pustia cea apropiata”, unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezile. Și acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.

I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia să fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.

A primit de la Dumnezeu și darul profeției, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât și pentru țara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum și marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Își exprima profețiile în mod metaforic și de aceea acestea erau înțelese adesea dupa ce evenimentele respective se petrecuseră deja.

În ultimul an de viață, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în același timp.

Vedea îngerii, pe Fecioara Maria și chiar pe Iisus Hristos

Despre puritatea și profunzimea credinței sale ne putem da seama și din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.

O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemișcat, cu un aer absent. Înțelegând că s-a petrecut ceva neobișnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braț și l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemișcat timp de trei ore. După ce si-a revenit, i-a spus duhovnicului: “M-a copleșit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfățișarea unui fiu al omului, înconjurat de ostile cerești: îngeri, arhangheli, heruvimi și serafimi. Venind dinspre ușa de apus și mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori și pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă ușă, și-a schimbat înfățișarea. Cât despre mine, care sunt praf și cenușă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simțeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceața dragostei față de Domnul!”

Cu un an și zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreuna cu doi apostoli și cu 12 fecioare mucenițe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult și despre călugărițele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulți ani. În final Ea i-a spus: “În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Această întâlnire a avut și un martor: una dintre călugărițele de la mănăstire.

Acționa conform voinței lui Dumnezeu

“Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi poruncește Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care dorește să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voință proprie.”

Sfântul Serafim îi întâmpina pe toți cei care veneau la el cu o plecăciune și cu urarea “Bucurați-vă, Hristos a Înviat!” Îi numea pe toți “bucuria mea” și le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toti rămâneau cu o stare de fericire și împlinire sufletească.

Cea mai emoționantă și plină de învățături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 și a consemnat în scris întâlnirea.

Dobândirea Duhului Sfânt

“Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine că să înțelegi, ci prin tine, pentru toata lumea.” Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost și el vindecat de Sfântul Serafim. Conversația sa cu acesta a început de la dorința lui Nicolae Motovilov de a înțelege scopul vieții creștine. Sfântul Serafim i-a spus că țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt: “Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârșim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt și le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână.”

Motovilov a întrebat de unde putem sti daca am dobândit sau nu Duhul Sfânt: “Părinte, cum aș putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot sa-mi dau seama daca este întru mine sau nu?” Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh și cum recunoaștem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înțelegea. Atunci parintele l-a luat de umeri spunându-i: “Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu ma privești?”

În acel moment Motovilov a simțit că i se deschid ochii și a văzut cum față bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace și liniște, desfătare și bucurie, corpul i-a fost străbatut de caldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobișnuită, dar mai ales de față sfântului care strălucea: “Nu vă pot privi părinte pentru că ochii va luminează ca fulgerul și față va este mai strălucitoare că soarele.”

Sf. Serafim i-a răspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum și tu ești la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că și tu ești în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt așa. Să mulțumim Domnului pentru mila Sa de negrăit față de noi.”

Atunci a înțeles Motovilov cu mintea și cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experiențe toata viața lui.

Serafim de Sarov spunea: “Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieții creștine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile și alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.” “Dobândește harul Duhului Sfânt și prin practicarea celorlalte virtuți, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; daca postul îți dă mult din duhul lui Dumnezeu, postește; daca milostenia îți dă mai mult, fă pomeni. Măsurați în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos.”

Era iubitor și iertător față de toți oamenii

În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de niște hoți. Deși era puternic din punct de vedere fizic și avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistență. Când l-au amenințat și i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, și-a încrucișat mâinile pe piept și s-a lăsat în voia lor. Aceștia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap pâna i-a pornit sângele pe nas și urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare și l-au târât pe jos lasându-l inconștient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în coliba a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în față căreia se ruga mereu Sf. Serafim.

Dimineața următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toți prin faptul că mai era în viață. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru și Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoșat pentru toată viața. A mai rămas cinci luni la mănăstire pâna s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători și s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiți. Aceștia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor și au venit după un timp, plini de umilință, să-și ceară iertare.

Considera fraternitatea un aliat prețios pe drumul desăvârșirii

“Deși greutățile, nenorocirile și nevoile de tot felul sunt nedespărțite de viața noastră pe pământ, totuși Domnul Dumnezeu n-a vrut și nu vrea că noi să trăim numai în greutăți și năpaste, de aceea ne și poruncește prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuși Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul și consolându-ne între noi cu această dragoste frățească, să ne ușurăm calea cea dureroasă și îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“

Sf. Serafim s-a dedicat și îmbunătățirii vieții monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă și de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo.

Fii săi spirituali și prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-și sărăcia voluntară, așa cum îl sfătuise sfântul.