VIATA SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV

      Sfantul Serafim de Sarov (1759-1833) este socotit printre cei mai cunoscuti si mai indragiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Inca din vremea vietii sale mii de pelerini se imbulzeau catre manastirea Sarov pentru a-l vedea. La 70 de ani dupa adormirea sa intru Domnul dragostea fata de el se inradacinase atat de mult printre credinciosii rusi incat sute de mii de oameni au participat la slujba de canonizare a sfantului.

Sfântul Serafim de Sarov – Viața

De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah.

      Curand dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafim s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire.

      Aici si-a facut o gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea muncind, in rugaciune neincetata si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si, pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. Aceasta nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.

      Sfantul Serafim a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari, crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade. Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: “Faceti ce vreti”, iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange, de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor si Maica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o mai facuse odinioara.

      Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale “Hristos a Inviat!”. Ii numea pe toti “bucuria mea”. El era binecunoscut pentru afectiunea materna pe care o arata tuturor celor care veneau la el ai sinceritate. Dand sfaturi unui viitor staret ii spuse acestuia: “fii ca o mama si nu ca un tata fata de frati”. Acest mare sfant isi revarsa dragostea dumnezeiasca catre toti cei care il vizitau, tarani si nobili, mireni si mirence, monahi si monahii. Simpla sa prezenta ii intarea, ii inveselea duhovniceste si ii vindeca. Cativa dintre fiii sai duhovnicesti au fost binecuvantati sa vada o mai mare stralucire a sfantului in Duhul Sfant. Ei povestesc faptul ca chipul sau era atat de plin de stralucire incat era imposibil sa-I privesti. Invatatura sa cu privire la telul vietii crestine – dobandirea Duhului Sfant – a fost oferita intr-un astfel de moment de stralucire. El ne descrie si felul in care se dobandeste acest dar al lui Dumnezeu: prin sfanta ascultare monahala si prin asceza severa.

      In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul Serafim de Sarov a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii Domnului…

Sfantul Serafim de Sarov – Scopul vietii crestine

      “Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: “In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).”

Sfantul Serafim de Sarov – Despre tacere

      “Preacuviosul Varsanufie ne invata ca precum corabia pe mare infrunta furia valurilor si a furtunilor si ajungand la taramul linistit nu mai este supusa pericolului, ramanand nevatamata, tot asa si calugarul, cat se afla printre oameni, are parte de mahniri, ispite, ganduri suparatoare, iar cand staruie in tacere, n-are de ce se teme.

      Tacerea deplina este crucea pe care calugarul trebuie sa-si rastigneasca patimile, placerile, gandurile. Adu-ti aminte de Domnul Hristos, cate batjocuri si defaimari a indurat inainte de a fi rastignit pe Cruce. Asa si noi, fiind doar in tacere deplina, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinteniei desavarsite. Caci spune Apostolul: Cu El vom suferi si cu El ne vom preamari. Alta cale nu exista. Cel care a ales starea tacerii depline trebuie sa stie cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca inima lui sa nu se abata catre altceva.”

Sfantul Serafim de Sarov – Dobandirea harului

      “Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.”

Sfantul Serafim de Sarov – Despre tristete

      “Cand duhul rau al mahnirii pune stapanire pe suflet, atunci sufletul se umple de intristare si suparare, neputand sa se roage cu staruinta cuvenita si neputand sa se indeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blandete in comunicare cu fratii obstii, capatand o repulsie fata de tot ce-l inconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mahnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blandete la intrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerandu-i vinovati de tulburarea sa si nu intelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla in interiorul sau. “Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut.” Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si inalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savarseasca o rugaciune curata, inflacarata. Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mahnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel impatimit este cercetat si stapanit de tristete. Cine iubeste pacea, aceluia ii este aproape imposibil sa se intristeze, iar cel care uraste pacea intotdeauna este trist. Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.

Sfantul Serafim de Sarov – Harul este lumina

      “Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun acat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos “Care ia pacatul lumii” (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: “Intru El era viata si viata era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); si mai apoi: “Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata.” (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: “Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale).” Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.”

Troparul Sfantului Serafim de Sarov

      “Din tinerete L-ai indragit pe Hristos, fericite, si numai Lui, Unul, ai dorit cu inflacarare sa ii slujesti, prin rugaciune neintrerupta in pustie, nevoindu-te cu inima plina de umilinta dobandind iubirea lui Dumnezeu si aratandu-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugam tie: Mantuieste-ne pre noi cu rugaciunile tale, preacuvioase Serafime, Parintele nostru.”

* * * * *

Si-a daruit viata în totalitate lui Dumnezeu

Dupa opt ani a fost tuns calugar, cu numele de Serafim (care în ebraica înseamna “înflacarat”), iar un an mai târziu a fost sfintit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveevo, de care a avut grija apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât si material, asigurându-le celor care traiau acolo tot ce aveau nevoie fara sa fi vizitat macar manastirea decât o singura data în trecere. Dupa un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viata de pustnic în padurea ce înconjoara Sarovul. A petrecut urmatorii 16 ani în retragere si tacere deplina: “Tacerea absoluta este o cruce pe care omul se rastigneste cu toate patimile si poftele sale.”

A trait ani de zile într-un ascetism desavârsit

“Dobândeste spiritul pacii si mii de suflete se vor salva în jurul tau.” În 1793 s-a retras în padure, la cinci km de manastire, într-un loc pe care l-a numit “Muntele Athos”. Acolo îsi petrecea timpul în rugaciune si citirea scrierilor sfinte. “Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru ca nu este înca în stapânirea adevarului care alunga toate greselile. Dar de îndata ce Adevarul va umple sufletul omului, învataturile sale se vor înradacina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu si nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.”

Postea mult: mânca doar o data pe zi foarte putin, în afara de miercuri si vineri când tinea post negru. Din prima duminica a postului mare tinea post negru pâna sâmbata, când primea Sfintele Taine. “Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat si usor, viata launtrica se eleveaza, apar revelatii minunate, influentele exterioare nu mai sunt simtite, iar mintea, parasind aceasta lume, se ridica spre cer si se scufunda în întregime în contemplarea lumii spirituale.””Rugaciunea si postul, interiorizarea si stapânirea perfecta a simturilor ridica sufletul spre Împaratia lui Dumnezeu.”

Dormea foarte putin si în pozitii care sa nu-i permita sa doarma prea mult: asezat cu genunchii la piept si rezemat de perete, în genunchi si sprijinit pe coate, ghemuit pe busteni si pe saci cu pietre.

Avea întreaga atentie si întreaga sa fiinta îndreptate fara încetare catre înalt, catre Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugaciunea neîncetata a inimii încât ramânea nemiscat, fara sa vada ori sa auda nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea calugarii Marcu cel Tacut si Alexandru, care locuiau si ei în pustie. Atunci când îl gaseau în contemplatie se retrageau în liniste ca sa nu-l deranjeze.

Pentru ca singuratatea sa-i fie deplina a refuzat sa mai primeasca vizitatori. Daca întâlnea un om în padure, se întindea cu fata la pamânt pâna când acesta trecea mai departe. Prin rugaciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care sa-i arate daca aceasta singuratate este în acord cu vointa Sa. Atunci cararea catre chilia lui a fost acoperita de crengi mari care au cazut din brazii învecinati, blocând orice acces.

Îl mai vizitau doar pasarile si animalele salbatice. Acestea veneau la miezul noptii si asteptau ca el sa-si termine rugaciunea, dupa care le hranea cu pâine. Maica stareta a Manastirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a vazut hranind un urs, povestea: “Fata marelui parinte era minunat de luminoasa si vesela având o stralucire îngereasca.” Un alt martor, Parintele Alexandru, l-a întrebat o data cum se face ca acea putina pâine care se afla în traista sa poate hrani atâtea animale. “Întotdeauna se gaseste destula pâine în traista.” i-a raspuns linistit Parintele Serafim.

Una dintre formele de asceza pe care si le-a impus a durat o mie de zile si o mie de nopti, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte putin. Pe o stânca din padure ori într-o pivnita sapata sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: “Doamne, miluieste-ma” .

Care era rezultatul ascezei? Ceva mai pretios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. “Of, daca ati sti ce bucurie si dulceata îl asteapta în Rai pe un suflet drept! Ati fi de acord sa îndurati în aceasta viata toate necazurile, persecutiile si umilinta cu multumire. Daca în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vietii am fi bucurosi sa înduram, numai sa nu cumva sa pierdem bucuria cea cereasca pe care a pregatit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”

A revenit la manastire pentru a-i ajuta pe ceilalti oameni

La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a aparut într-un vis, împreuna cu Sfântul Clement si Sfântul Petru, si i-a permis sa renunte la retragere, îndemnându-l sa-i primeasca pe toti cei care-l cautau. Oaspetii sai se înmulteau rapid, uneori îl vizitau între 1000 si 2000 de oameni zilnic.

El era tot timpul umil, bucuros si deschis. Nu avea nevoie sa i se spuna motivul vizitei, pentru ca vedea în sufletul fiecaruia. Le vindeca slabiciunile trupesti si sufletesti prin rugaciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simteau dragostea lui nemarginita si blândetea. Iubea îndeosebi copiii. Odata o fetita a spus despre el: “Parintele Serafim arata ca un batrân, dar de fapt este un copil ca si noi!”

Usa chiliei sale era deschisa oricui pâna târziu în noapte. Îsi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: “Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îsi regretau greselile. Blândetea sa extraordinara înmuia inimile cele mai dure, umilinta sa îi smerea pe cei orgoliosi, facându-i sa verse lacrimi de copil. Pentru toti chilia sa era ca o anticamera a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea sa le modifice sensul vietii.

Iata cum îl descria unul dintre vizitatorii sai: “De la cea dintâi privire catre el am fost cuprins de un sentiment de evlavie fata de el. Mi se parea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curata, ochii îi erau albastri ca cerul, parul îi era alb si îi atârna pe umeri.(…) În ciuda sentimentului de aglomerare si dezordine, aerul din camaruta sa era de o puritate absoluta.”

Si înca o relatare: “Parintele Serafim deschise usa si zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Ma conduse în chilia sa, dar întrucât era plina de diferite lucruri, ma pofti sa ma asez pe prag, în timp ce el însusi se aseza pe podea fata în fata cu mine, tinându-ma tot timpul de mâna. Îmi vorbi atât de blând si chiar îmi saruta mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea fata de aproapele sau. Eu stateam în fata lui într-o stare de negraita bucurie.” Dupa ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Parintele Serafim i-a dat sa bea putin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet si pentru totdeauna.

Avea darul profetiei, al clarviziunii si al vindecarilor miraculoase

El vedea ceea ce oamenii nu îndrazneau sa marturiseasca, raspundea la scrisori fara sa le deschida si stia sa dea fiecaruia sfatul, mângâierea, încurajarea si mustrarea de care avea nevoie. Abandonat vointei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâta din iubirea lui Dumnezeu, se revarsa asupra tuturor.

A vindecat multi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le sa bea din izvorul numit mai apoi “putul lui Serafim”, aflat în apropierea manastirii, în “pustia cea apropiata”, unde îi placea sa-si petreaca dupa-amiezile. Si acest izvor îi fusese daruit de catre Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a facut sa apara acolo în mod miraculos.

I se aduceau atâtea cereri de rugaciune, încât îi era cu neputinta sa-i pomeneasca pe toti; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încalzita si luminata de sute de flacari, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.

A primit de la Dumnezeu si darul profetiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât si pentru tara sa. A prezis razboiul din Crimeea, foametea, precum si marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul urmator. Îsi exprima profetiile în mod metaforic si de aceea acestea erau întelese adesea dupa ce evenimentele respective se petrecusera deja.

În ultimul an de viata, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a vazut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însa, i-a interzis sa dezvaluie acest lucru pâna dupa moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelasi timp.

Vedea îngerii, pe Fecioara Maria si chiar pe Iisus Hristos

Despre puritatea si profunzimea credintei sale ne putem da seama si din faptul ca, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserica, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.

O data, în timp ce slujea în biserica în Joia Mare, a ramas brusc nemiscat, cu un aer absent. Întelegând ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au prins de brat si l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a ramas în continuare nemiscat timp de trei ore. Dupa ce si-a revenit, i-a spus duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfatisarea unui fiu al omului, înconjurat de ostile ceresti: îngeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Venind dinspre usa de apus si mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori si pe închinatori. Apoi, intrând în icoana Sa de lânga usa, si-a schimbat înfatisarea. Cât despre mine, care sunt praf si cenusa, am primit o binecuvântare speciala. Îmi simteam inima curata, iluminata de bucurie în dulceata dragostei fata de Domnul!”

Cu un an si zece luni înainte sa moara, de sarbatoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreuna cu doi apostoli si cu 12 fecioare mucenite. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult si despre calugaritele manastirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grija deja de multi ani. În final Ea i-a spus: “În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Aceasta întâlnire a avut si un martor: una dintre calugaritele de la manastire.

Actiona conform vointei lui Dumnezeu

“Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul, ca unui rob al Sau, aceea eu îi transmit celui care doreste sa-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie.”

Sfântul Serafim îi întâmpina pe toti cei care veneau la el cu o plecaciune si cu urarea “Bucurati-va, Hristos a Înviat!” Îi numea pe toti “bucuria mea” si le saruta mâinile în semn de binecuvântare. Dupa întrevederea cu el, toti ramâneau cu o stare de fericire si împlinire sufleteasca.

Cea mai emotionanta si plina de învataturi descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorita lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 si a consemnat în scris întâlnirea.

Dobândirea Duhului Sfânt

“Nu s-a facut aceasta doar pentru tine ca sa întelegi, ci prin tine, pentru toata lumea.” Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost si el vindecat de Sfântul Serafim. Conversatia sa cu acesta a început de la dorinta lui Nicolae Motovilov de a întelege scopul vietii crestine. Sfântul Serafim i-a spus ca telul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt: “Este nevoie sa lasam Duhul Sfânt sa patrunda în inimile noastre. Toate cele bune pe care le savârsim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt si le putem face mai ales prin rugaciune, care ne este tot timpul la îndemâna.”

Motovilov a întrebat de unde putem sti daca am dobândit sau nu Duhul Sfânt: “Parinte, cum as putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot sa-mi dau seama daca este întru mine sau nu?” Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii sa aiba Sfântul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu întelegea. Atunci parintele l-a luat de umeri spunându-i: “Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu ma privesti?”

În acel moment Motovilov a simtit ca i se deschid ochii si a vazut cum fata batrânului stralucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace si liniste, desfatare si bucurie, corpul i-a fost strabatut de caldura, iar în jurul lor se raspândea o mireasma foarte placuta. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobisnuita, dar mai ales de fata sfântului care stralucea: “Nu va pot privi parinte pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul si fata va este mai stralucitoare ca soarele.”

Sf. Serafim i-a raspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Înseamna ca si tu esti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa. Sa multumim Domnului pentru mila Sa de negrait fata de noi.”

Atunci a înteles Motovilov cu mintea si cu inima ce înseamna transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat ca Domnul îi va permite sa pastreze amintirea acestei experiente toata viata lui.

Serafim de Sarov spunea: “Dobândirea Duhului Sfânt este adevaratul scop al vietii crestine, în timp ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.” “Dobândeste harul Duhului Sfânt si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. De pilda, daca rugaciunea si privegherea îti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postul iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati în acest fel fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos.”

Era iubitor si iertator fata de toti oamenii

În timp ce traia retras în padure, a fost atacat de niste hoti. Desi era puternic din punct de vedere fizic si avea un topor în mâna în acel moment, el nu a opus rezistenta. Când l-au amenintat si i-au cerut banii, sfântul a lasat jos toporul, si-a încrucisat mâinile pe piept si s-a lasat în voia lor. Acestia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap pâna i-a pornit sângele pe nas si urechi, dupa care l-au lovit cu o buturuga, l-au calcat în picioare si l-au târât pe jos lasându-l inconstient. Când au considerat ca a murit, l-au lasat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au gasit în coliba a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerata (Umilenie) în fata careia se ruga mereu Sf. Serafim.

Dimineata urmatoare a pornit cu mare greutate spre manastire unde a zacut timp de opt zile uimindu-i pe toti prin faptul ca mai era în viata. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a aratat împreuna cu Apostolii Petru si Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a ramas cocosat pentru toata viata. A mai ramas cinci luni la manastire pâna s-a refacut, apoi s-a întors în padure. I-a iertat pe raufacatori si s-a rugat pentru ei sa nu fie pedepsiti. Acestia au ajuns singuri sa se caiasca de faptele lor si au venit dupa un timp, plini de umilinta, sa-si ceara iertare.

Considera fraternitatea un aliat pretios pe drumul desavârsirii

“Desi greutatile, nenorocirile si nevoile de tot felul sunt nedespartite de viata noastra pe pamânt, totusi Domnul Dumnezeu n-a vrut si nu vrea ca noi sa traim numai în greutati si napaste, de aceea ne si porunceste prin apostoli sa ne purtam sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însusi Domnul Iisus Hristos ne da aceasta porunca, de a ne iubi unul pe altul si consolându-ne între noi cu aceasta dragoste frateasca, sa ne usuram calea cea dureroasa si îngusta a calatoriei noastre catre patria cereasca.“

Sf. Serafim s-a dedicat si îmbunatatirii vietii monastice a maicilor de la manastirea Diveevo, spunând ca nu el personal le dadea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta sa razbata în toate problemele manastirii. El a fost un adevarat tata pentru surorile manastirii, care îl cautau pentru orice problema sufleteasca sau materiala. Sf. Serafim a avut grija si de orfanii de la manastirea de maici Diveevo.

Fii sai spirituali si prietenii sai spirituali îl ajutau pe sfânt sa asigure hrana celor care traiau în manastirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de calugar de o boala grea, era unul dintre binefacatorii manastirii, asumându-si saracia voluntara, asa cum îl sfatuise sfântul.